Colourful

Sunt plictisită. Foarte plictisită.
Atât de plictisită încat nimic nu reuşeşte să mă scoată din starea asta.
Totul mi-e indiferent.
Am impresia că sunt un robot.
Că nu sunt în stare să am sentimente.Nu simt nici bucurie, nici tristeţe.
Nu vorbesc.Mi-e lene.Nu fredonez melodia care se aude la radio cum făceam de obicei.
Doar scriu.
Şi scriu.
Pe faţa mea nu se poate citi nimic.Parcă sunt o mumie.
Şi nu ma deranjează.

La radio se aude o melodie veselă.Îl închid.Nu vreau sa ma înveselească nimic.Mă mulţumesc cu starea în care sunt acum.
Nimic din ce se întâmplă în jur nu îmi atrage atenţia.
S-ar putea prăbuşi şi tavanul în capul meu că nu mi-ar păsa.
Nu simt durere.
Nici la propriu nici la figurat.
Nu îmi vine în cap nicio amintire,nici tristă, nici veselă.
E bine să treci peste trecut.

V-am spus că sunt un robot.
În momentul acesta.

Mă îndrept spre canapea hotarâtă să văd un meci de tenis.
Mă trântesc pe canapea şi deschid televizorul.
Canal de desene animate.
Faze amuzante.
Toţi râd.
Eu nu.
Mă uit fix în mijlocul televizorului.
Văd perfect şi aud ce se întâmplă.
Dar nu înţeleg nimic.
Nici nu vreau.
Pt că asta presupune gândire.
Iar eu acum nu sunt în stare.
Si nici nu vreau să fiu.

E atât de bine când nu gândesţi.
Te simţi atât de uşurat.
Nu există confuzii, griji, bucurie.
Nimic din ceea ce ne epuizează.
Cel puţin pe mine.

Într-un final schimb canalul.
Eurosport.
Tenis.
Verdasco.
Filmare aiurea.
Cameramani tâmpiţi.

Plictiseală.Iarăşi.

Indiferenţă.Iarăşi.

Ma iau şi mă mut înapoi în faţa calculatorului.
Citesc.
Bloguri.
Idei.
Mă simt bine.

Deschid radioul.
După 15 minute îmi dau seama că nu am auzit nimic din ce era la radio.

Mă plimb prin casă cu telefonul în mâna, sperând că poate o sa sune.
Că poate cineva îşi aduce aminte ca exist.
Dar nimic.
Nimănui nu-i pasă de mine.
În momentul acesta nici măcar mie.
Îmi dau seama că sunt o proastă.
Ma duce gândul să dau cu telefonul de toţi pereţii.
Dar nu.
Costă bani.
Tot nu rabd.
Îl arunc cu toată forţa în pat.
Ma arunc peste el sperând că l-am zdrobit.<Wrestling>
Dar în acelaşi timp sperând că nu.
Şi nu.
Nu l-am zdrobit.

Mă fixez în faţa calculatorului.
Pornesc Messenger-ul.
Aştept să intre EL.
Aştept să mă scoată din starea penibilă, dar în acelati timp euforică în care sunt.

Şi a intrat.
Îmi scrie.
Îi scriu.
Un zâmbet se instalează pe faţa mea.
Starea primitivă în care eram s-a spulberat.
Sunt din nou om.